Friday, May 14, 2010

What lies beneath...


Pana acum nu m-am gandit cat de ciudata e viata. Am luat de bun sau rau, in mod absolut subiectiv, tot ce mi s-a intamplat.
Aici, fix aici,in lumea asta cacacioasa, traim, crestem, ne lovim, ne doare, ne imbolnavim si ne vindecam,ne iubim si ne uram, radem in hohte si plangem nealinati, suferim si depasim momentele grele, suntem ipocriti si lingusitorri, sarim in ajutor si suntem dispusi sa ne sacrificam, tot AICI trecem prin toate momentele si sentimentele posibile si cumva, mereu gasim o motivatie sa mergem mai departe.
Si in ciuda tuturor lucrurilor pe care putem, sti si vrem sau nu sa le traim, ne incapatanam sa speram in ceea ce este dincolo de viata asta-campii verzi, fericire eterna, reuniune cu cei dragi,lapte si miere,blabla.
Dupa mine, nu e nimic.E drept ca avem nevoie sa credem ca ar fi ceva, avem nevoie sa credem ca toata existenta de dupa e o mare de fericire indescriptibila.Asta e modalitatea noastra de a supravietui si de a merge mai departe. In realitate, suntem egoisti. Ne loveste atat de tare socul ca dincolo de existenta noastra fizica nu mai e nimic, incat cautam sa ne agatm de orice idee, oricat de ridicola si de absurda.Presupun ca mai devreme sau mai tarziu orice om cu putina ratiune in creier realizeaza ca ne amagim.
Credeam ca viata are un mod de a se desfasura atat de rapid incat nici macar nu stii cand si ce SI MAI ALES DE CE te loveste. Probabil ca pe undeva asa si e.Problema mea e insa ca am ajuns la concluzia ca, desi la un moment dat viata parea ca se misca atat de repede si de firesc, un singur lucru, absurd si stupid si care in continuare ma face sa stau treaza noaptea, poate sa imi dea peste cap toata aceasta perceptie: viata pur si simplu imi pare, mie una, ca se misca acum dureros de incet;ma simt ca un melc care se taraste si se chinuie sa ajunga la urmatorul punct important din viata lui. si doar nu mai ajunge acolo.Moartea cuiva drag te face mereu sa te intrebi:ok? de ce sa ma chinui? pentru cine si pentru ce? cand eu dispar...ce dreaq mai coteaza?
Senzatia de 'gol', de absurd si de nimicnicie care ramane si care simt eu ca ne asteapta ma scoate din minti. Nici macar nu mai e durere sau revolta, nu e nici furie si neputinta... e pur si simplu un gol, care creste pe zi ce trece.
De ce e dragostea unora ar fi mai mica sau mai neimportanta decat a altora, de ce moartea unui om ar fi privita cu mult mai putina sau mai multa importanta decat a altora, de ce tragedia unora ar fi mai mare decat a altora? E simplu: pentru ca suntem asociati direct sau indirect cu ea. La fel si privim toate lucrurile astea. Traim o viata,incercand sa ne conformam normelor sociale, sa nu iesim din tiparele nesupuse prejudecatilor,ne zbatem sa pastram aparentele, dar la urma urmei, traim intr-o 'ceata'autoindusa.
Si in realitate, asa cum ziceam, odata ce mori, dispari. In urma ta ramane doar ceea ce ai facut, ai fi putut,SAU ti-ai fi dorit sa faci...dar nimic din tine ca OM. In timp, avem capacitatea fantastica de a uita, dar pe de alta parte, suntem, fiecare, parti unite, parti absorbite unele de altele.
Te gandesti uneori: oare un om care a murit, a avut macar 1 secunda sa realizeze ca moare, si dacA DA, LA CE S-A GANDIT? a simtit vreo secunda ca se rupe dintr-o lume reala ca sa plece doar intr-un necunoscut misterios? A regretat vreodata ceva? Si-a adus aminte in milisecunda aia fatidica de toate momentele de fericire (efemera, asa cum e fericirea mereu)prin care a trecut? -As zice ca nici macar din greseala...-Dar mai important, odata ce a murit fizic>>>chiar a disparut? s-a dus in proverbialul Rai sau Iad? S-a reincarnat in copacul din fata portii sau in catelul nou nascut din curtea tatalui? Sau pur si simplu a disparut?
Pana acu noaptea e cea mai linistitoare:

Eu una te visez mereu la fel cum ai fost :la fel de viu si de al dreaq,la fel de TU ca-ntotdeauna, un optimist incurabil, je m'enfischist si capos, retinut si arogant, dragatos si dedicat, amuzant si plin de vise

CAND AI MURIT, JUMATATE DIN MINE TE-A URMAT... Pentru totdeauna